Scrisoare pentru fiica mea

Preluat de aici

Dragă Anais,

     Îţi scriu pentru mine mai mult, nu pentru tine şi recunosc asta. Cum recunosc că te-am născut pentru mine, nu pentru tine. E un gest profund egoist să aduci pe cineva pe lume şi cum ajunge el să fie răstălmăcit în culmea altruismului, eu încă nu pricep.

     Astăzi faci 8 ani, eşti aproape om mare, poţi desena o căprioară (ceea ce eu nu pot), poţi cânta Scales and arpegios, din Aristocats (ceea ce eu iarăşi nu pot), poţi tăvăli un prichindel mai fraier ca tine la judo (nici nu se pune problema să fiu în stare de asta), aşa că o să pricepi de ce trebuie să facem un legământ, la care să ne uităm din an în an şi să-l completăm.

     Aşadar, trebuie să ştii următoarele despre mine şi tine.

     Te iubesc aşa cum îşi iubesc toţi părinţii normali copiii. Cu disperare şi fără margini, cu instincte de fiară amestecate în dulceaţă de trandafiri, până dincolo de orice limită, în cer şi pe pământ. E în firea lucrurilor să fie aşa, prin urmare să nu îmi permiţi niciodată să folosesc această dragoste ca reproş. Eu te iubesc pentru că vreau să te iubesc, tu n-ai nici un amestec în treaba asta.

     Îţi voi da puţine lucruri pentru că am puţine lucruri. Multe dintre ele nu vor fi materiale, pentru că, chiar dacă aş avea prea multe dintr-alea, nu mi-aş permite să te încarc cu gunoaiele trecerii mele prin lume. Voi avea însă grijă să îţi dau ce ai tu nevoie, nu ce cred eu că tu ai nevoie.

     Vei primi de la mine poveştile viselor mele, dorinţelor mele, călătoriilor mele. Dar ele (visele, dorinţele, călătoriile) vor rămâne la mine şi nu vor deveni ale tale pentru că adevărul adevărat este că atunci când te-ai născut, acum 8 ani, am încetat să mai fim aceeaşi creatură.

     Încerc să te ajut să fii independentă şi cu o relaţie corectă cu singurătatea şi prin urmare, cu tine însăţi. Cu fiecare minut în plus în care îmi eşti fiică eu te iubesc mai mult, aşa că uneori mi-aş dori să te leg cu cozile tale lungi de încheieturile mâinilor mele ca să fiu sigură că eşti lângă mine. Nu fac asta şi dacă vreodată o să o fac, trimite-mă la un doctor să mă caut pentru că înseamnă că mi-am pierdut bunul simţ.

     O să primeşti puţine sfaturi de la mine, pe alea pe care le ceri. Ştiu că eşti atât de inteligentă încât să-ţi faci propriile trasee în lumea asta, să-ţi desenezi propriile hărţi în viaţă. Uneori o să mă uit şi eu la ele, probabil cu admiraţie pentru cât de frumos ai pus liniile, pentru cât de minunat te reprezintă ele pe tine.

     Nu te sinchisi prea mult de cum i se pare “lumii” că ar trebui să fii şi nici eu n-o să dau prea multe parale pe asta. Dacă o să fii slabă, cineva va găsi mai interesant să fii grasă. Dacă vei avea un copil, de bunăseamă mai bine ar fi să faci zece. Dacă vei zbura pe lună, cineva te va dispreţui că n-ai ajuns pe Marte.  Priveşte-i şi pe oamenii ăştia cu bunăvoinţă pentru că eu îţi promit că te voi pune să faci puţine lucruri inutile, doar ca să fii în conformitate cu aşteptările celor din jur.

     Acum sunt mai deşteaptă decât tine, în câţiva ani asta se va schimba. Îndeasă-mi pe gât “experienţa de viaţă” dacă o scot la înaintare, ea nu face două parale pentru că e experienţa mea de viaţă, nu a ta, şi poate numai Iisus Hristos a avut experienţă de viaţă în sens universal, general valabil. Dacă tot e să o foloseşti pe-a cuiva, a lui sigur e mai demnă de urmat.

     N-am să mă sacrific pentru tine. Mi-aş da viaţa ca tu să trăieşti, adică fizic, ţi-aş dona inima mea dacă tu ai nevoie de ea, dar nu mă voi sacrifica pentru tine. Voi refuza să arunc pe geam dorinţele şi nevoile mele ca să mă angajez în cursa înarmării nucleare a mamelor perfecte care vor o medalie cu diamante de mamă. Vei mânca prânzuri reci dacă n-o să am vreme de unele calde, cine cu pizza de vis-à-vis, la Paris o să mergi cu mine să vezi muzee două zile şi eu cu tine la Disneyland numai o zi, o să faci tone de teme de capul tău (pentru că ai unul). Voi face ce voi putea face şi nu mai mult, astfel încât niciodată, dar niciodată, să nu-ţi pot spune frustrată şi amară “m-am sacrificat pentru tine”.

     Astăzi sunt 8 promisiuni, de la 8 ani. Un fel de cadou, de la mine pentru tine. La mulţi ani!

Povestea olarului lenes si a inteleptului mut

     A fost odată un olar care trăia într-un sat uitat de lume. Visul lui era să ajungă în marea Cetate, unde să poată avea propria prăvălie de vase, oale şi obiecte ceramice. Dar şansele lui erau mici, pentru că olarul era foarte leneş şi muncea doar pentru a-şi asigura traiul zilnic. 

     Într-o zi olarul întâlni un călător care îi spuse că într-un sat vecin trăieşte într-o colibă un înţelept care poate să-ţi ofere orice răspuns. Ce era ciudat la el era că nu ieşea niciodată din colibă şi nici măcar nu vorbea. Cel care dorea să-i pună o întrebare trebuia să bată la uşă apoi să deschidă un oblon îngust prin care se vedeau în semi-întunericul dinăuntru doar ochii înţeleptului mut. Apoi trebuia să-i pună o întrebare, iar înţeleptul îi răspundea din ochi, omul putea citi răspunsul în expresia acestora.

     Auzind asta, olarul alergă imediat în satul vecin, la coliba cu pricina. Ciocăni uşor, apoi trase oblonul de pe uşă. Prin fanta îngustă, văzu cu greu nişte ochi ce îl priveau din întuneric.Îi puse pe nerăsuflate întrebarea: "Cum pot să ajung să prosper în marea Cetate?" apoi se uită cu atenţie la expresia celui dinăuntru.Şi văzu nişte ochi plictisiţi..nepăsători, total indiferenţi.În acel moment realiză că aşa a fost şi el faţă de meseria lui, leneş şi nepăsător!Îşi spuse: "Până acum am stat şi am aşteptat şansa ideală, să mă lovească din senin. Dar răspunsul e foarte simplu, trebuie să muncesc eu mai mult pentru a mă apropia de ţelul meu!""Oare câţi oameni fac aceeaşi greşeală?" se mai întrebă el. "Peste tot văd oameni care se plâng de lipsa de şansă în loc să pună mâna şi să facă ceva.."

     În următoarele luni începu să modeleze oale şi ulcioare zi de zi, pe care le vindea în satele apropiate, şi rezultatele nu întârziară să apară. Deja câştiga bine, iar o mare parte din bani îi punea deoparte pentru a-şi permite să se mute în Cetate. Cu toate astea, îşi dădea seama că nu era suficient şi în acest ritm i-ar fi trebuit ani întregi. Şi pe deasupra, la sfârşitul zilei nu se simţea împlinit de munca lui.Aşa că porni iar spre coliba înţeleptului mut, gândindu-se cu nerăbdare la reîntâlnire. Coliba arăta la fel, în paragină, puteai să juri că nu locuieşte nimeni acolo. Bătu în uşă după obicei, apoi trase oblonul şi puse întrebarea cu ardoare: "Cum pot să vând mai mult pentru a-mi permite să plec în marea Cetate?"Ochii dinăuntru erau trişti, obosiţi, lipsiţi de lumină. "Privirea unui om singuratic, izolat de lume", gândi el. Şi atunci îşi aminti de propria singurătate, de faptul că nu avea prieteni şi îşi evita mereu rudele pentru că îi era frică să nu îi ceară bani sau alt ajutor.

     A doua zi plecă în târg cu un singur gând: să vândă atât de multe oale încât să-şi poată ajuta toate rudele, vechii prieteni şi chiar vecinii cu care nu se înţelegea foarte bine. Toţi cunoscuţii lui erau oameni sărmani care abia se descurcau de pe o zi pe alta.După o lună, vindea şi câştiga aproape de 2 ori mai mult şi nu numai că ajutase mulţi oameni cu bani şi mâncare, dar îi rămânea şi lui o sumă impresionantă. Câştiga atât de bine încât peste puţin timp reuşi să-şi ia o căsuţă în marea Cetate, unde visase mereu să ajungă.

     Târgul era mult mai mare în Cetate. Pe aici treceau călători care veneau de peste mări şi ţări şi care aveau pungile doldora de bani. Olarului îi mergea foarte bine şi îşi făcuse mulţi prieteni, căci îşi păstrase obiceiul de a ajuta oameni aflaţi la nevoie.Dar înca era departe de ţelul lui. Pentru a-şi deschide prăvălia pe care o visase, unde să aibă ucenici şi vânzători care să lucreze pentru el, avea nevoie de mult mai mult. Şi deja muncea de dimineaţa pînă seara şi vindea aproape tot ce producea.De data asta abia aştepta să ajungă din nou la coliba înţeleptului. Şi avea încredere deplină că îşi va primi răspunsul, ca şi în celelalte dăţi.

     Ajuns în faţa colibei, fu cuprins de un sentiment ciudat. Era şi mai dărăpănată, arăta de-a dreptul părăsită. "Oare o fi murit?" se întrebă el şi îl trecu un fior.Ciocăni în uşă cu mâini tremurânde şi deschise oblonul îngust.             

     Un sentiment de recunoştinţă îi cuprinse inima când văzu din nou ochii în întuneric."Muncesc de dimineaţa până seara şi vând tot ce produc. Dar tot nu e suficient pentru a-mi permite să deschid prăvălia mea. Ce aş putea face diferit pentru a câştiga mai mult?" şi se uită cu atenţie în ochii înţeleptului mut.Privirea din întuneric era de această data vie, îndârjită. Olarul putea citi în ea determinare, dar şi disperarea unui om pe cale să-şi piardă speranţa.Apoi se gândi la viaţa lui din ultimul timp. Pe de-o parte era foarte mulţumit că se mutase în Cetate şi că prospera, dar pe dealtă parte muncea atât de mult încât nu se mai putea relaxa şi bucura de viaţă.

     În următoarea dimineaţă se trezi mult mai odihnit, parcă era mai uşor. Îşi savură micul dejun la umbra copacilor din grădină, gândindu-se cât de recunoscător este pentru viaţa lui. Abia acum îşi dădea seama cât de bine este să te şi opreşti din când în când să te bucuri de lucrurile mărunte, cum ar fi aroma ceaiului sau mirosul florilor sălbatice.Apoi făcu ceva ce nu făcuse de foarte mult timp: plecă direct spre târg, fără să modeleze nici o oală. De obicei începea ziua muncind din greu, apoi fugea repede după-amiază să-şi vândă creaţiile.Luă doar câteva ulcioare făcute de el mai demult. Erau cele mai frumoase, le păstra în locuinţa lui pentru a-i încânta ochii.

     Dimineaţa, lumea din târg era diferită. Erau alţi muşterii, călători veniţi din alte părţi. Printre ei, olarul remarcă un personaj aparte, îmbrăcat în haine scumpe. Avea trăsături nobile şi din mersul lui se vedea că era un om puternic şi hotărât.Omul se opri chiar în faţa olarului şi începu să studieze cu atenţie ulcioarele lucrate cu migală."Nu am mai văzut nicăieri asemenea îndemânare", spuse el. "Ce ai zice să lucrezi ceramică pentru Curtea Regală? Ai fi plătit de cinci ori mai mult faţă de cât câştigă un olar de rând"

     Olarul nostru nu-şi mai încăpea în piele de bucurie..să producă pentru feţele regale! Cu banii câştigaţi ar putea să-şi deschidă prăvălia în câteva luni! Şi toate astea doar pentru că a decis în acea zi să se relaxeze şi să fie deschis la ceva nou!

     Primul lucru la care s-a gândit după această întâmplare a fost să-i mulţumească înţeleptului mut. Îl ajutase aşa de mult şi nici măcar nu apucase să îl vadă complet la faţă! Vroia să-l strângă în braţe şi să-i spună cât de mult au contat întâlnirile lor..

     Ajuns la colibă, bătu la uşă iar apoi deschise oblonul. Ochii dinăuntru străluceau de bucurie ca niciodată.

"Mare înţelept, ştiu că eşti mai retras de felul tău, dar vreau să-ţi mulţumesc din suflet şi să-ţi povestesc cât de mult m-ai ajutat!", spuse olarul.

     Apoi deschise uşa şi rămase înmărmurit. 

     Înăuntru, dincolo de uşă, era doar o oglindă.

Pasii

Un om dupa ce moare ajunge in fata lui Dumnezeu si acesta ii propune sa revada impreuna intreaga viata.

Si deodata apare o imensa plaja pustie pe care se vedeau 2 randuri de urme de pasi.Omul foarte curios il intreaba pe Dumnezeu ce sunt acele urme.Dumnezeu ii explica ca un rand de urme sunt ale lui (omului) si celelalte sunt ale sale pentru ca a stat mereu langa el si a vegheat asupra lui.

Omul foarte multumit se uita din nou pe plaja pustie si observa un lucru ciudat. In momenetele cele mai grele ale vietii lui se vedea doar un singur rand de urme de pasi si foarte intrigat se intoarce catre Dumnezeu si ii spune:

Cum ai putut sa faci una ca asta ? Cum ai putut sa ma lasi singur chiar in momentele cele mai grele ale vietii mele ?

Dumnezeu i-a raspuns: Nu te-am lasat singur. In acele momente te-am tinut in brate.

Stelutele de mare

     Un om de afaceri plecat in vacanta se plimba intr-o zi pe plaja.De-a lungul plajei erau multe stelute de mare ce erau aduse de val si cu siguranta ar fi murit pentru ca nu se mai puteau intoarce in mare.

     Cu mirare, observa un baietel care aduna fiecare steluta si o arunca inapoi in apa. Omul de afaceri vrand sa-i dea o lectie de viata, se apropie de baietel si ii spuse:

     “M-am uitat la tine vazand ce faci si mi-am dat seama ca ai o inima buna si ca le vrei binele insa iti dai seama cate plaje sunt pe aici si cate stelute de mare mor in fiecare zi pe ele ? Nu crezi ca ar fi mai bine sa faci altceva in timpul pe care il pierzi salvandu-le ? Crezi ca salvand cateva stelute de mare conteaza ?”

     Baiatul se uita la om, se apleca si lua o steluta de jos pe care o arunca inapoi in ocean si-i spuse:

“Pentru asta conteaza!”

Povestea Fluturelui

     Intr-o zi intr-un cocon a aparut o mica gaura. 

     Un om, care trecea din intamplare prin preajma, s-a oprit mai multe ore pentru a observa fluturele care se forta sa iasa prin aceasta gaura mica.

   Dupa multe incercari se parea ca fluturele a abandonat, si gaura ramasese la fel de mica. Parea ca fluturele a facut tot ce putea si nu mai era in stare de nimic altceva. Atunci omul a decis sa ajute fluturele: a luat un cutit si a deschis coconul. Fluturele a iesit imediat. Insa corpul fluturelui era slab si anemic; aripile sale erau putin dezvoltate si aproape ca nu se miscau.

    Omul a continuat sa observe crezand ca dintr-un moment in altul aripile fluturelui se vor deschide si vor putea suporta greutatea fluturelui pentru ca acesta sa sa poata zbura.

     Acest lucru nu s-a intamplat! Fluturele si-a trait restul vietii tarandu-se pe pamant cu corpul sau slab si cu aripile chircite.

     Nu a putut zbura NICIODATA!

    Ceea ce omul, prin gestul sau de bunatate si prin intentia sa de a ajuta, nu a inteles, este ca trecerea prin gaura stramta a coconului era efortul necesar pentru ca fluturele sa trimita lichidul din corpul sau catre aripile sale pentru a putea zbura. Era chinul prin care viata il punea sa treaca pentru a putea creste si pentru a se dezvolta. Uneori, efortul este exact lucrul de care avem nevoie in viata.

Daca ni s-ar permite sa ne traim viata fara a intalni obstacole, am fi limitati.
Nu am putea fi atat de puternici cum suntem.
Nu am putea zbura NICIODATA!
Am cerut putere…
Si viata mi-a dat dificultati pentru a ma face puternic.
Am cerut intelepciune…
Si viata mi-a dat probleme ca sa le rezolv.
Am cerut prosperitate…
Si viata mi-a dat un creier si muschi pentru a munci.
Am cerut sa pot sa zbor…
Si viata mi-a dat obstacole de a le depasi.
Am cerut iubire..
Si viata mi-a dat oameni pe care sa ii ajut in problemele lor.
Am cerut favoruri…
Si viata mi-a dat potential.
Nu am primit nimic din ce am cerut…
Dar am primit tot ce aveam nevoie.

Traieste-ti viata fara frica, ataca toate obstacolele si demonstreaza ca le poti suporta!